Zilele astea am avut timp de stat mai mult pe la țară, la Buzău. Am avut un program destul de constant: scris, văzut filme despre al doilea război mondial, curățenie de primăvară pe lângă casă, pregătiri pentru nuntă, dar și plimbări prin pădurile din jurul satului. Pentru cine nu mă cunoaște sau n-a fost în niciuna din excursiile pe care le-am tot organizat, satul meu e puțin populat, destul de izolat și foarte liniștit.

De peste 20 de ani mă tot plimb prin zonă și de fiecare dată fac mereu asta ca și cum ar fi prima dată. Fiecare incursiune are ceva nou. Un copac care a mai crescut de data trecută, o poiană care acum e mai mică din cauza împăduririi, forme noi ale solului care nu existau mai demult, un început de alunecare de teren, plante mai comune sau mai ciudate și multe, multe animale. Tot felul de păsări, iepuri, vulpi și căprioare cu care nu ai cum să nu te întâlnești. Dacă povestesc asta unui străin sau, mai nou, tinerilor crescuți doar la oraș, ar crede că sunt la grădina zoologică. Serios, la un moment dat în plină zi am pozat o căprioară lângă casă; vara ai mei le văd aproape în fiecare dimineață coborând din pădure după iarbă.

Sunt entuziasmat de fiecare dată când am timp de stat aici, în locurile unde nu ai vecini, magazin sau internet (în ultimul timp merge un pic mai bine cel mobil). Sunt mai entuziasmat decât la București, unde găsești tot ce-ți trece prin cap, chiar și un mic castel în mijlocul orașului. Natura mă surprinde și mă preocupă tot timpul, mă face să fiu copil din nou, îmi dă motive să fiu recunoscător pentru ce am, mă face să mă gândesc la lucruri pe care le-aș face pentru mine și pentru alții, îmi aduce aminte să mă gândesc la ce e în jur când mă apuc să fac ceva. Cred că asta ar fi definiția acelei sintagme de care ne săturasem la școală: comuniune cu natura 🙂

Am scris mai demult, acum vreo 4 ani, un articol despre această dilemă în care mă găseam: cu toate că îmi plăcea mult la țară, locuiam în cea mai urbanizată zonă a țării. Cu toate că mi-ar fi plăcut să locuiesc la țară, ceva îmi lipsea și trăiam departe de asta.

Cine-s eu să spun altora despre viața la țară dacă am dat bir cu fugiții, dacă am plecat cu prima ocazie departe și vorbesc acum din cel mai mare oraș al țării? Nu cumva-s oleacă ipocrit să militez pentru satul românesc și pentru viața lui din căldura țevilor unei garsoniere din Titan? Plaiuri și coclauri, da, dar parcă nu-s îndreptățit să iau eu apărarea satului odată ce l-am părăsit și odată ce poate nu fac nimic pentru el. Că-l prezint lumii ar putea fi ceva benefic, dar parcă-i prea puțin și nu-i destul. Vorba aia, dacă-l iubești de ce nu-l iei acasă?

Dilema primordială a lui Claudiu, Ianuarie 2014

S-a mai schimbat ceva de atunci? Da. Între timp am dat drumul la Oameni de la țară, iar acea potențială conviețuire despre care nu aveam habar cum ar putea funcționa s-a mai clarificat și a devenit mai realistă. Mai probabilă. Dorința de a trăi în mijlocul naturii a crescut mai mult în intensitate decât altele. Am avut norocul să găsesc o femeie la fel de sălbatică precum subsemnatul, iar după nuntă principala provocare o să fie găsirea unui teren pe care să construim ce ne dorim. Apoi ce-o mai fi vom mai vedea, dar cred că știu deja ce are să fie: ceea ce ne împlinește.

Viață de țară
Etichetat pe:        

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *