Tastatura vieții
Pentru că recent mi-am asamblat acasă un spațiu de lucru unde să-mi facă plăcere să lucrez pentru mine sau pentru alții, am fost în căutarea unei tastaturi wireless. A fost foarte greoi procesul. Produse slabe, asamblate aiurea sau având layouturi pentru care cineva ar trebui dat în judecată și așa mai departe.
După zile de căutări m-am decis asupra unui produs Logitech văzut la PC Garage. Întreb de layout, mi se confirmă că e cel din fotografii, iau produsul să mă joc cu el. Ghici ce: layoutul nu era cel confirmat, ci exact ce specificasem că nu vreau. A trebuit să returnez tastatura așa cum îmi fusese recomandat chiar de la departamentul de suport al PC Garage.
Mă duc într-o luni dimineață sperând că rezolv repede. Dar acolo am dat la retururi de un tip care nu avea absolut niciun chef în ziua aia. Era luni, asta e. Că stai să vezi că nu-l poți returna decât dacă a fost livrat de curier, că dacă nu e ca-n poze nu-i motiv de retur. Îmi explica pe litere ce înseamnă livrare prin curier. Și multe altele asemenea pe un ton de parcă mă dusesem peste el acasă să-l trezesc din somn. Absolut aiurea atitudinea, parcă era vina mea că ei făcuseră o greșeală. I-am recomandat să vadă istoricul conversațiilor cu suportul și abia apoi am reușit să o dăm la pace. Până la urmă ce să vezi? S-a putut returna produsul așa cum ar fi trebuit.
– Frate, de ce te porți așa? Ți-am făcut ceva personal? E un produs al companiei pentru care lucrezi, nu e returul unor episoade neplăcute din viața ta. Poate eu și tu putem fi prieteni, poate ne întâlnim într-o tură pe munte sau poate vii la un interviu în firma unde lucrez. Poate avem prieteni comuni. Poate suntem rude. La ce ajută atitudinea asta potrivnică într-o situație atât de clară? La ce bun? De ce nu-ți poți stăpâni frustrările care nu au nicio legătură cu situația de față? E păcat, pari un băiat bun într-o pasă proastă. Respiră, trage aer adânc în piept și repetă după mine: tastatura asta nu mă definește
N-am putut avea discursul ăsta, dar fix la asta mă gândeam zâmbindu-i în timp ce el se zbătea să nu mă ajute. Mă prinsese într-un moment de calm, eram foarte relaxat – am așteptat pur și simplu în fața lui să se clarifice lucruri care până la urmă s-au clarificat, iar noi ne-am văzut mai departe de viețile noastre.
N-am să înțeleg niciodată oamenii ăștia. Orice probleme ai avea acasă, oricât de mult nu-ți place ziua de luni, oricât de urât e clientul din fața ta – nu te descărca pe el. Tu pierzi timp, el pierde timp, se creează frustrare de ambele părți. Pentru ca în final să se ajungă la aceeași rezultat la care se putea ajunge în mai puțin de 2 minute. Am experimentat asta recent și la muncă, iar finalitatea a fost aceeași: după o tonă de emailuri și persoane implicate s-a ajuns la aceeași soluție la care se putea ajunge în primele 2 minute.
E vorba de orgoliu și prostie? Nu știu. Dar cert e că încurcăm mult prea des rolurile pe care le jucăm zi de zi și ceea ce suntem ca ființe umane. Fie că vindem la piață, că oferim suport la telefon, că suntem călători în pasajul de la Unirii, că facem parte din trafic în București sau că simpatizăm un anumit partid politic, hai să nu uităm că în primul rând suntem oameni printre oameni. Ne naștem cu toții la fel de goi și la fel de proști. Important e ce facem după ce ne îmbrăcăm și ne deșteptăm un pic.
