M-am întins pe canapea un pic stingher și-am început încercând să mă concentrez asupra unui obiect aleatoriu ca să mă conving că nu-i nimeni în cameră:

De fiecare dată când merg pe undeva vreau să povestesc pe blog, dar nu găsesc întotdeauna forma potrivită. Unii ar zice că nici nu e nevoie de o formă anume, ci doar de o expunere a unui jurnal de călătorie. Ideea asta mă plictisește groaznic, sunt atâția alții cu bloguri de călătorii care povestesc pe unde au fost și ce-au făcut și ce-au văzut și ce frumos a fost și cum călătoritul îi definește și așa mai departe. Însumi eu am făcut asta de nenumărate ori și da, lumea a citit și a apreciat ce-a văzut și ce-a aflat, totul a ieșit bine. Dar eu însumi? Eu însumi simt că am dat doar pe jumătate din experiența pe care am trăit-o și mai simt cumva că aș putea mai mult, aș putea altfel și aș putea mai adânc.

Simt. Am o problemă cu simțitul ăsta. Simt mult, ceea ce e baza a o grămadă de lucruri frumoase, însă când vine vorba de a traduce lumii ce-i în mine sunt groaznic. Sunt banal și extrem de comun și șters. Mă gândesc atunci că lumea a auzit deja ceea ce eu am de zis, că oricum nimănui nu-i pasă prea mult. Lumea trăiește atât de zgomotos încât e nevoie de ceva cu adevărat inedit, extraordinar, nemaiîntâlnit ca să le captezi cu adevărat atenția. Nu doar să te asculte din politețe, ci să te asculte din suflet, să se îndrăgostească temporar de ce ai de zis, să-și înșele cu tine alte surse captatoare de atenție.

În familia mea a existat multă dragoste, da. Dar ea s-a manifestat la nivelul cel mai pragmatic cu putință. Noi nu ne pupăm, nu ne luăm în brațe, nu ne spunem cuvinte frumoase. Stăm unii lângă alții cu stoicism, avem grijă unii de alții, muncim pe rupte, ne uităm în aceeași direcție, dar destul de rar unii în ochii altora. Vorbim eficient, deseori la subiect și cu un obiectiv clar în minte. Să zicem că nu ne-am văzut un an… vin acasă și continuăm pur și simplu de unde am rămas ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bănuiesc că de cele mai multe ori nu ne e dor unora de alții, știm că așa-i mai bine și mai practic. Dragostea a fost mereu prezentă, însă n-am arătat-o niciodată. Ne-am făcut doar datoria și am continuat ani de-a rândul să avem grijă unii de alții ca un trib preistoric hăituit de vremuri și vicisitudini.

Sunt convins că toți suntem plini de sentimente, suntem obezi de-atâtea simțiri, dar ne manifestăm cu frică. Ne e groază să deschidem ușa ca nu cumva cineva să ne descopere așa cum suntem. Bănuiesc că am moștenit frica asta de la ai mei vrând-nevrând… am trăit pragmatic, dar pe furiș am plâns și-am scris. Tot ce nu arătam scriam pe hârtie, era nevoie. Chiar dacă nu mă urmărea nimeni mă furișam ca un animal sălbatic și scriam toate prostiile pe care nu le puteam spune. Eu scriu, nu vorbesc. Cu asta se poate lăuda orice scriitor, dar la mine e ceva patologic. Ăsta e medicamentul pe care trebuie să-l iau din când în când. Sunt un om sălbatic crescut în pădure. Când mă atinge cineva tresar puternic, parcă-mi vine să-mi arăt și dinții câteodată. Am dinți frumoși, vedeți?

Așadar eu cred că dragostea e ceva ce se practică. Poți s-o și arăți, dar dacă nu ești așa croit n-ai cum s-o arăți. Pari ciudat dacă vrei s-o arăți când tu ai practicat-o toată viața, sperii lumea. E singurul caz în care poți speria lumea cu dragoste, atunci când te forțezi s-o arăți pentru că ți-a spus ție cineva că trebuie să-i arăți celuilalt dragoste, că altfel nu te crede. Ei, unii nu pot s-o arate și nici nu trebuie. Să ai grijă de cineva e o formă practică de dragoste. Nu trebuie să spui cuvinte mari, ci doar să te asiguri că celuilalt îi e bine și că tu ești primul responsabil pentru asta.

Dar na, zic și eu… ce știu eu? Lup moralist ce sunt… nu mă recomandă nimic, tocmai de-asta sunt aici. Nu știu cum am ajuns să vorbesc eu despre dragoste ca și cum aș cunoaște-o… am presupus doar că vreți lucruri din trecutul meu ca să vă ajut să-mi puneți un diagnostic previzibil. N-am fost niciodată obișnuit să scot lucruri afară din mine în prezența altei persoane, asta e. Îi doresc mult succes celei care va vrea vreodată să scoată ceva din mine. Va avea multă nevoie.

Îmi pare rău, trebuie să plec. Revin marțea viitoare. Bună ziua!

A încercat să zică ceva, dar m-a văzut destul de hotărât și n-a insistat. Afară era un cer pe care-l mai văzusem.

La psiholog

5 gânduri despre „La psiholog

  • 22 aprilie 2015 la 10:28
    Legătură permanentă

    Nu esti nici primul nici ultimul asa, iar familia ta e in felul acesta. Spre exemplu eu am plecat de acasa tocmai din cauza la ce ai spus mai sus despre familia ta. De ce? Pentru ca tatal meu e un om practic, e clar, e la obiect dar ii lipseste afectiunea si vorba buna. Nu ca nu o are, ci ca nu stie sa se poarte. Mama mea e puternica, dar vorbeste mult, femeia barbat, mereu vrea sa fie ca ea, iar tata e omul perfect pentru ea, ca el tace dar ii face pe plac. Asa ca eu am avut nevoia de cineva ca sa ma sfatuiasca, sa ma asculte, cum e bunicul, si nu unul care face si tace, neinteles, pe care il am. Pe tata cand il intreb ceva imi spune: „vorbeste cu mata, ea decide”. Asa ca am plecat in lume ca sa gasesc o femeie feminina si supusa, sa gasesc afectiunea, fructul negustat, oameni deschisi. Pe cineva care sa umple golul, fara sa vad atunci ce diamante am langa mine. Am cautat ceva nou, ca sa am ce povesti si invata, pana cand mi-am luat-o in freza si am realizat ca ce am eu e cel mai de pret lucru. Acuma ma bucur si de holul de la casa si de iarba din curte si de ai mei cand ii vad rar. Cand vine tata ma bucur ca sta langa mine si tace. Bunicamea mereu mi-a zis: „Asa e el mama, de mic a fost asa, nici noi nu ne intelegeam cu el, dar mamica ta il struneste, de aia nu ii zic nimic. Pana si hogea ne-a spus demult: ca cei ca el sunt oamenii descurcareti si sa il lasam in felul lui. Dar el te iubeste mama, dar nu arata”. Tatal lui din cauza ca era bolnav (ii placea sa bea, ca sotia a fost rece iar tata nu vorbea cu el, pana ce a facut ciroza), s-a aruncat in fata trenului. Inainte le-a spus: „Va las sa fiti bine, nu va mai chinuiti cu mine, va las tot”. Tata a plans ca un crocodil, dar nu s-a schimbat, e de piatra. In fine, eu i-am lasat in voia domnului, mi-am facut un drum, dar si eu uneori nu stiu sa ma exprim, am frici. O mai dau in bara rau, platesc mult ca sunt asa. Pana si sotia mi-a spus: „Am facut asta, ca am crezut ca nu ma iubesti, ca tu nu spui, nu comunici, esti de neinteles, esti uneori ca ai tai si asa ceva nu imi place. Ai mei nu sunt asa de asta ii iubesc si pe tine nu cu sufletul. Asa nu ma vei avea niciodata”. Deci Claudiu din experienta mea am realizat: „Cine te place te place asa cum esti, cine te iubeste sta langa tine neconditionat ca ai tai. Fiecare om e diferit in felul lui, iar noi cautam mereu ce nu avem cu orice risc”. ESTI OK IN FELUL TAU DE A FI :).

    Răspunde
  • 1 mai 2015 la 18:49
    Legătură permanentă

    Eu nu am studii de psihologie dar citind chestia aia de la sfarsit in care zici ca tu te simti obligat sa scoti ceva din tine in fata unei persoane pe care o iubesti…zau, am cam intrat in panica pt ca mi-a trecut prin cap ca desigur vorbeai de relatii sexuale, (ca doar ce naiba altceva sa te simti totusi etic obligat sa scoti fata de o persoana pe care o iubesti, ca doar nu portofelul sau cine stie ce productii geniale, sau ceva din tubul digestiv, zau, chestiile astea de gen inventii majore, opere de arta, productii digestive, etc, le scoti de obicei din obligatie fata de tine insuti, nu fata de o persoana pe care o iubesti…(desi, ma rog, teoretic imi inchipui ca daca un bebelus e ff constipat este posibil ca o data bunica lui sa-i zica, „hai aseaza-te frumos pe olita pt ca sa-mi aratai ca ma iubesti, adica asa din obliigatie fata de mine”, dar era totusi vorba de tine la varsta adulta plus o relatie cu o persoana de varsta ta, nu asa una ierarhica gen bebelus vs bunica, plus chiar nu cred ca bunica ta era de genul care sa comunice in stilul asta cu tine cand erai bebeuls din cate ai povestit mai sus)…zau, chiar daca o sa te enervezi pe mine, eu o sa incerc totusi sa te asigur ca maj cauzelor de disfunctie sexuala masculina sunt totusi organice, nu psihologice. Nu cred ca ai nevoie de un psiholog, ci mai degraba de un medic comun, ma rog preferabil unul care stie sa examineze ca lumea aparatul respectiv. Este adevarat ca exista destule tabuuri legate de a discuta despre disfunctia sexuala masculina asa in public, dar tocmai de aia exista si destula ignoranta si prejudecati in randul publicului larg. Repet, maj cauzelor sunt organice, si nu au nimic de a face cu psihologia, in conditiile in care este vorba de o persoana pe care o iubesti, (ca nu ma bag la stressul de munca din zona serviciilor erotice si porno, ca desigur ca acolo te poti simti stressat daca ai prea mult de lucru sau lucrezi in conditii necorespunzatoare, etc, si sa dezvolti astfel niste probleme psihologice care sa-ti afecteze ce si cum si cand scoti din tine).

    Răspunde
  • 1 mai 2015 la 19:06
    Legătură permanentă

    Aoleu ! Si eu tocmai te invitasem sa fii prietenul meu pe Facebook, (ca in sfarsit mi-am facut si eu cont dupa ce am pierdut un pariu cu un fost blogger, Vladimir, care rezista mai mult, el sa nu scrie pe blog, sau eu sa nu ma inscriu pe Facebook). Acum, dupa ce am comentat si sub tango si aicea, prevad ca nu o sa mai vrei sa fii niciodata prieten cu mine, nici macar pe Facebook, sau mai ales pe Facebook. Dar zau, tu esti de vina daca ridici probleme in fata publicului care nici macar nu tin de psihologie, ca eu nu am vazut niciodata vreun articol in revista Psychology Today (pe care o mai cumpar din cand in cand de la chioscuri desi e mai mult pt fete, dar uneori zice si de chestii interesante despre memorie valabile si pt baieti), deci nu am vazut niciodata vreun articol acolo care s atrateze ce zici tu acolo. Tu ridici probleme mai degraba filozofice, ca de ex aia cu pantofii si gaura in ciorap, e ceva strict filozofic despre liberatatea umana de a face alegeri vs destinul de a observa un ciorap gaurit, si sunt aproape sigur ca psihologia nu e o filozofie, s-a desprins din filozofie cam prin sec 16, doar la vremea lui Aristotel facea parte din filozofie, (plus a mai fost amestecata de un grup de prin sec 19 care isi ziceau teozofi, dar aia doar erau asa o versiune de New Age care erau fascinati de chestii orientale dupa ce orientalismul re-devenise la moda si se tradusese Kama Sutra si chestiile alea indiene, care nici alea nu au de a face cu psihologia, ci cu relatiile sexuale)…zau, nu doream decat sa clarific, u gandul la publicul cititor, ca or fi mai multi care se framanta si habar nu au cand e cazul si cand nu e cauzl sa mearga la psiholog.

    Răspunde
  • 1 mai 2015 la 20:40
    Legătură permanentă

    Si in familia mea este la fel,in ce priveste exprimarea sentimentelor.Cred ca asa sunt oamenii in zona noastra . N-am auzit vorbe de dragoste nici la noi in familie nici prin vecini,desi fapte care sa arate dragostea au fost intotdeauna. Imi iubesc parintii si cred ca si ei ma iubesc pe mine desi nu ne-am spus asta niciodata.Ar fi ciudat…Am incercat cu ceva vreme in urma sa-i spun mamei,asa,intr-o doara ca eu „tin” la ei. Asta a fost maximul pe care l-am putut spune cu voce tare. De vreo 2 ani imi sta pe creier gandul ca au imbatranit si,candva(candva asta sper sa fie foarte foarte departe), nu voi mai avea optiunea de a le multumi si a le spune cu voce tare ca ii iubesc enorm… Ultima data cand am plecat de la ei,desi stiam ca plec pentru un an,doi,trei poate, am iesit pe poarta cu un sec „pa,tata” aruncat peste umar.Mi-a fost nu stiu cum sa-l pup…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *