Citeam deunăzi un articol al Tarei Duveanu, care scrie frumos, despre un sfat pe care trebuie să-l urmezi când eşti tânăr şi anume: să nu asculţi de gura lumii, ci numai de gura apropiaţilor, a celor care au fost lângă tine la bine şi la greu şi în care ai încredere.
Asta te protejează de neplăcerile cauzate de gura lumii şi de toţi păreriştii care te bagă cu forţa peste ce faci şi ce spui. E un lucru bun, din punctul acesta de vedere, să ţii cont doar de părerile prietenilor. Rămâi într-un cerc restrâns din care iei tot ce ţi se oferă. Dar oare e asta satisfăcător? Pentru unii oameni ar putea să fie. Pentru mine n-ar fi. Să zic şi de ce.
Prietenii tăi sunt şi ei oameni şi s-ar putea să n-aibă întotdeauna cunoştinţele şi expertiza necesare să-ţi dea un sfat bun. Şi-atunci te ratezi, mulţumindu-te cu puţin. În plus şi prietenii sunt de cele mai multe ori părerişti şi habar n-au despre ce vorbesc, pentru că asta e, sunt şi ei oameni şi mai greşesc, nu-i bai. Şi-atunci ajung la această concluzie: părerile prietenilor sunt futile, ca şi ale celorlalţi oameni, şi nu prea te protejează de nimic. Nu obţii nici un avantaj limitându-te la prieteni.
E exagerat să spun că a avut vreo legătură cu violenţa în familie, însă e relevantă pentru omul care sunt acum. Când eram mic îmi plăceau foarte mult arcurile alea făcute dintr-un băţ de salcie şi-o sfoară. Fabricam săgeţi din diverse nuiele şi şfichiuam toată ziua după vreo pasăre care niciodată nu se lăsa doborâtă. Mai mult aveau de suferit animalele ogrăzii pentru că erau cel mai des folosite ţinte. Se făcea că aveam eu un arc foarte bun, foarte frumos, proaspăt făcut de tata. Eram mândru de el, iar seara, după ce terminam debandada, îl puneam în locul lui special de după cutia de lemne de foc.
