Mă gândesc să scriu un film. Mai demult voiam o piesă de teatru care nu-i chiar o idee atât de rea. Dar azi, plimbându-mă pe undeva prin spate pe la Universitate mi-a venit ideea de a compune un film. Deja mi-l închipui, cu scenele în detaliu.

E vorba despre un copil autist care desenează ferestrele oraşului în care locuieşte fără voia sa. Până la urmă cine locuieşte în oraşul acesta de bună voie şi nesilit de nimeni? Exact, nimeni. Băiatul nu face excepţie, trăieşte într-un oraş est-european ca al nostru şi are dificultăţi în a comunica bine cu oamenii. Drept urmare desenează ferestrele de după care toţi acei oameni îşi trăiesc vieţile. Ai remarcat probabil şi tu că foarte mult timp îl petreci în spatele unei ferestre. Ia să fii atent şi-ai să vezi că aşa e. De multe ori îţi vine să strigi pe fereastră…

– Băăăăăă! Ăăăăăăăuuu… uaaaaaaaaa! Buiacaşaaaaa!

– …

Băiatul se plimbă pe străzile oraşului şi se opreşte sub ferestre. Locuite sau părăsite, ferestrele reprezintă intermedierea dintre el şi alţii. Statul sub ferestre devine o continuă serenadă cântată zile şi nopţi. Le desenează reproducându-le obsesiv până la cel mai mic detaliu. Oamenii îl privesc miraţi. Ba câte unul îi aruncă o bancnotă de 1 leu crezând că cerşeşte.

Am dificultăţi în a continua filmul. Ce să mai pun în el? Ideea filmului ar fi că în fiecare dintre oameni zace un demon creator, un rău care vrea să se exteriorizeze, să se manifeste. Apoi că mai toţi oamenii au dorinţe ascunse, lucruri pe care ar vrea să le facă, dar pe care nu le fac de frică sau din inconştienţă. Fiecare din noi trebuie să aibă un scop în lume. Scopul acesta nu trebuie să fie neapărat nobil, ci mă gândesc la scop ca la un consum de energie. Nu trebuie să fii leneş, ci să te consumi, să te concretizezi în lume, să laşi urme. Să mergi prin viaţă, să nu stai locului.

Când eram mic mergeam prin buruieni c-un băţ şi dădeam în ele ca să-mi fac cărare sau pentru că-mi plăcea să le trântesc la pământ şi să mânjesc băţul de verdele clorofilei. Urzici mai ales şi bălării mai mari ca mine cădeau secerate şi se uscau după câteva zile în dogoarea soarelui. Cam aşa văd eu viaţa 🙂 Poate cam asta ar trebui să transmit prin filmul acesta pe care aş vrea să-l fac. Dar cum să-l fac, căci habar  nu am despre a face filme?

Probabil că este o etapă în viaţa omului în care vrea să facă filme. Atunci când conştientizezi că de fapt trăieşti un film mai că-ţi vine să-l vezi pe-un ecran. Îţi închipui că l-ai şi putea face; om naiv ce eşti.

Copilul autist e fiecare dintre noi. Din când în când fiecare dintre noi desenează ferestre pentru că ştim că după ele sunt oamenii închipuirii noastre. Ne dorim oameni, sub o formă sau alta.

 

Fereastra
Fereastra (© Florin Ghindă)
Vreau să fac un film
Etichetat pe:

2 gânduri despre „Vreau să fac un film

  • 7 martie 2013 la 6:27
    Legătură permanentă

    Doream sa remarc, datoriita intrebarii tale despre oarecum ce isi poate propune acel copil in continuare, ca, din cate am inteles eu, copiii,fie autisti fie nu, nu se prea gandesc la viitor in sens planificator (nici la trecut in sens de amintirii)asa cum gandesc cei deja miljlociu adolescenti, care abia atunci incep sa fie in stare sa creeze o naratiune personala cu trecut, prezent si viitor despre propria lor persoana, pe care o pot proiecta imaginativ in acesti timpi intr–un sens cat de cat coerent si integrat. Un copil autis care deseneaza ferestre va fi preoocupat de a ledesena, pana cand poate va fi atras de un alt stimul exterior oarecare, poate reflectia soarelui intr-una din acele ferestre, sau o perdea fluturand de la una din ele, si asa poate actiunea sa mearga mai departe, deoarece acest stimul poate cauza o emotie oarecare acelui copil, de obicei anxietate, daca el ar fi autist, si atunci el ar putea teoretic sa inceapa sa striige, „Baaaa ! Auaaauuaa !”, sau sa se angajeze in alte actiuni.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *