Acum ceva timp o elevă din Târgoviște și-a criticat dur profesorii pe Facebook. După o serie de conflicte cu conducerea școlii, familia ei a hotărât să plece din țară în căutarea unui loc mai decent. Asta e povestea multor români: învinși de un sistem ineficient, de mizeria din jur și de corupția generalizată, aleg să plece într-o țară unde au parte de mai mult respect.

Nu-i pot judeca, îi înțeleg pe deplin pe cei care conștientizează că au o singură viață și că nu merită să și-o sacrifice degeaba într-o țară săracă și coruptă din estul Europei. Există o enciclopedie de motive pentru care să-ți faci bagajele și să o iei de la început în alt loc care poate te merită mai mult, oricine face asta trebuie înțeles și nu blamat.

M-am gândit și eu mult timp la varianta asta. Pot să-mi găsesc loc oriunde în lumea asta, iar asta o datorez educației pe care am primit-o în familie, ocazional la școală și mai ales de la oamenii cu care m-am intersectat de-a lungul timpului. Mi-este atât de ușor să plec. Câtodată mă gândesc cum ar fi, contemplu posibilitatea asta și-i râd în față: nu plec doar pentru că alții vor asta.

Statul te vrea plecat, profesorii incompetenți te vor plecat, adversarii politici te vor plecat, guvernanții corupți te vor plecat. Vor să pleci astfel încât țara asta primitivă să rămână pe mâna lor. Scăldați în lăcomie, oamenii care au pus ghearele pe România vor ca tu să pleci cât mai repede, vor să nu le stai în cale, să nu-i încurci. Vor să taci din gură și să pleci undeva departe, de unde nimeni nu te poate auzi. Și se pare că au un succes monstruos în a-și îndeplini obiectivele.

Problema este că spiritul de sacrificiu, pentru care poporul român este atât de cunoscut, a cam dispărut. Nimeni nu mai vrea să atingă obiective mai mari decât el însuși. În opinia publică asta a devenit un idealism de care sunt învinuiți cei mai tineri dintre noi. O utopie. Cum să te sacrifici în zilele noastre pentru o țară, pentru cine să te sacrifici și de ce? De ce să nu-ți vezi de binele propriu, binele imediat, binele de azi și mâine dimineață? Cine are dispoziția și răbdarea să-și închipuie România peste 50 de ani?

Nimeni. Toată lumea vrea să scape de sub responsabilitatea colectivă, să-și tragă jarul pe turta proprie. Parcă timpul nu mai are răbdare, fiecare caută să se scape pe el însuși și să lase totul în urmă: părinți, bunici, copii bolnavi, vecini care merită mai mult, oameni uitați de soartă și de toată lumea. Eu să scap, restul nu contează – asta pare să fie filosofia distructivă care însoțește țara asta pe drumul pierzaniei.

Eu aleg să rămân. Țara asta e și a mea, nu doar a lor. Am și eu aceleași drepturi ca ale corupților care au înșfăcat până și dreptul la viață al copiilor bolnavi. Doar pentru că ei vor totul asta nu înseamnă că-l și pot avea. Vorba lui Valeriu Nicolae, eu stau. Stau și am să fiu un mic ghimpe în coasta celor care vor România doar pentru ei. Stau și-mi asum partea mea de responsabilitate colectivă. Eu depind de alții, iar alții depind de mine. Înțeleg asta și am să onorez asta.

Și eu stau
Etichetat pe:

4 gânduri despre „Și eu stau

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *