Când am început clasa a 5-a a trebuit să schimb școala din cătunul meu (o cameră închiriată în casa unui om) cu cea din Plaiu Nucului. Acolo se obișnuia ca în pauze să se joace fotbal în curtea școlii. Nu toată lumea avea loc în echipele care se formau pe baza unui algoritm destul de simplu: vârstă și popularitate. În mod evident, eu nu eram nici mare și nici prea popular 🙂

Stăteam pe margine și ardeam de dorință să joc și eu fotbal în curtea școlii. Ochii mi se scurgeau după minge, îi studiam obsedat orice traiectorie și analizam jocul colegilor. Am stat așa săptămâni în șir. Până când, într-o zi, un băiat de clasa a 7-a avea nevoie de-un om în echipă. Eu stăteam ostentativ în picioare lângă bolovanul folosit drept bară și băiatul mi-a zis să joc eu. Am jucat cum am putut și în pauza aia am dat un gol. Primul gol la primul meci.

Am fost în al nouălea cer, probabil aia a fost cea mai fericită zi din clasa a 5-a. Apoi am mai jucat și cu alte ocazii rare și atunci mai dădeam câte un gol dintr-o poziție dubioasă. Apoi un băiat mi-a zis că sunt ca Inzaghi (era la modă atunci) și iar am fost în al nouălea cer. Și azi mi se mai întâmplă să dau goluri din poziții dubioase sau să-mi iasă vreo schemă (în general joc prost, dar am momente de sclipire, pentru alea trăiesc eu un meci de fotbal). Și de fiecare dată îmi aduc aminte de zilele alea din clasa a 5-a când mi s-a dat o simplă șansă și n-am dezamăgit.

Șansă. Să o dăm când avem ocazia.

Șansă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *