Viețile noastre profesionale sunt de fapt viețile noastre. Oricât s-ar vorbi despre un echilibru, despre împăcare a mai multor lucruri, despre viața-de-după-muncă, adevărul e că timpul ăla de serviciu este de fapt viața ta în timp real desfășurându-se magistral prin mâinile tale și în fața ochilor tăi. Dacă ți-e bine la muncă ți-e bine trăind și viceversa, dacă nu vrei să fii acolo de fapt nu vrei să trăiești. Scurt și la obiect.

La mine în ultimele luni se acumulaseră la job prea multe frustrări și lucruri pe care nu le meritam de fapt. Știu cine sunt și ce merit, iar ultimul loc de muncă nu era unul dintre ele din o groază de motive, despre unele din ele chiar am mai scris aici și pe LinkedIn. Nu sunt genul care să porcăiască firmele prin care a trecut, ci mai degrabă unul care dă feedbackul atunci când e nevoie și nu la momentul de review. Am făcut asta pe lângă multele încercări de a face ca lucrurile să meargă și comunicarea să fie fundamentul unei bune colaborări, nu ceva ce eviți cu orice preț. N-am reușit, nimic n-a mers și mi-am dat demisia.

În august am fost full-time în căutarea unui job nou și de-asta am scris rar pe blog. Poate părea ciudat că n-am avut și timp de scris, dar să știi că 2-3 interviuri pe zi în mijlocul caniculei chiar sunt solicitante, când ajungi acasă tot ce vrei e să te odinești la orizontală și cam atât. Am avut luna asta discuții foarte interesante cu tot felul de oameni, am găsit câteva companii cu care aveam ceva în comun, dar și foarte multe bombe cum nu credeam să mai existe. Am vorbit mult la telefon, am mers prin toate cotloanele Bucureștiului și am încercat pe cât de mult posibil să fac din toate asta o experiență plăcută. Lumea uită de asta când își caută de muncă: suntem oameni care vorbesc înainte de a fi angajator și candidat intervievându-se unul pe celălalt, chiar ne putem distra și putem afla o groază de lucruri unii de la alții. Nu cu toată lumea a mers abordarea asta, am dat de niște fete extrem de dubioase care m-au făcut să nu merg deloc la compania pe care până la urmă o reprezentau, ceea ce sincer mie mi se întâmplă rar. Dar se întâmplă 🙂

Sunt multe de povestit, dar trăgând linie ca să n-o lungesc prea mult – am găsit până la urmă ce voiam și urmează curând să reintru în câmpul muncii. Am fost bineînțeles și în câteva plimbări prin frumoasa noastră țară pe care o să le detaliez pe rând. Săptămâna asta urmează să devin naș și să botez un copilaș simpatic foc și viitor om mare, mare 🙂 Pe 20 septembrie mai joc într-o bucată de teatru la Teatrul de Artă. Și mai vedem ce mai apare.

Progres

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *