De ce moare satul românesc

Aceasta este o fotografie din sat de la mine, un cătun de câteva familii din comuna Lopătari, în nordul județului Buzău. Este o fotografie pitorească în care putem vedea câteva elemente cheie destul de comune. Un peisaj interesant, un drum de pământ cât o potecă. Câțiva stâlpi de electricitate firavă, aplecați ca la o horă de sfârșit de nuntă. Iar în mijlocul pustietății o grămadă de nisip acoperită sumar ca un copil sărac. Ce-o fi cu ea?

Un cetățean a adus nisipul cu o mașină cu remorcă până în acel punct. Mai departe drumul se surpă, doar căruțe sau mașini mici pot trece cu chiu cu vai. L-a lăsat la capăt de drum, urmând să-l care apoi în câteva ture cu căruța. Intenția de a repara ceva pe lângă casă (poate chiar recondiționarea unei case bătrânești a strămoșilor) zace undeva la marginea drumului, o tentativă eșuată. La venirea unei ploi cum le cunoaștem prea bine în acea zonă, totul se va duce pe izvor la vale odată cu orice șansă de minimă dezvoltare.

Și de-asta moare satul românesc, pentru că orice inițiativă se lovește de nepăsarea autorităților. Știu că satul meu va muri în câteva zeci de ani fix din cauza acelui drum pe care-l vedeți. Drumul acela comunal, aflat în „grija” primăriei, e ultima șansă de revitalizare; dacă el va rămâne așa, satul meu va avea fix aceeași soartă cu a celorlalte deja dispărute de pe hartă. Oricât ar încerca un cetățean să miște ceva la el în sat, se va lovi veșnic de lipsa infrastructurii. El nu poate face infrastructură, e ilegal să facă asta, doar primăria poate.

Primăriile au drept de viață și de moarte asupra satelor românești. Zi de zi primăriile aleg să îngroape satele, tradițiile, o întreagă cultură. Și odată cu ele oamenii cu totul. Prin nepăsare, prin lâncezeală birocratică, prin promisiuni de fațadă, uitate și niciodată îndeplinite. Prin aroganță față de acești oameni care cară nisip până unde pot. Și de acolo, Dumnezeu cu mila.