La psiholog

4 minute de citit

M-am întins pe canapea un pic stingher și-am început încercând să mă concentrez asupra unui obiect aleatoriu ca să mă conving că nu-i nimeni în cameră:

*De fiecare dată când merg pe undeva vreau să povestesc pe blog, dar nu găsesc întotdeauna forma potrivită. Unii ar zice că nici nu e nevoie de o formă anume, ci doar de o expunere a unui jurnal de călătorie. Ideea asta mă plictisește groaznic, sunt atâția alții cu bloguri de călătorii care povestesc pe unde au fost și ce-au făcut și ce-au văzut și ce frumos a fost și cum călătoritul îi definește și așa mai departe. Însumi eu am făcut asta de nenumărate ori și da, lumea a citit și a apreciat ce-a văzut și ce-a aflat, totul a ieșit bine. Dar eu însumi? Eu însumi simt că am dat doar pe jumătate din experiența pe care am trăit-o și mai simt cumva că aș putea mai mult, aș putea altfel și aș putea mai adânc. *

Simt. Am o problemă cu simțitul ăsta. Simt mult, ceea ce e baza a o grămadă de lucruri frumoase, însă când vine vorba de a traduce lumii ce-i în mine sunt groaznic. Sunt banal și extrem de comun și șters. Mă gândesc atunci că lumea a auzit deja ceea ce eu am de zis, că oricum nimănui nu-i pasă prea mult. Lumea trăiește atât de zgomotos încât e nevoie de ceva cu adevărat inedit, extraordinar, nemaiîntâlnit ca să le captezi cu adevărat atenția. Nu doar să te asculte din politețe, ci să te asculte din suflet, să se îndrăgostească temporar de ce ai de zis, să-și înșele cu tine alte surse captatoare de atenție.

*În familia mea a existat multă dragoste, da. Dar ea s-a manifestat la nivelul cel mai pragmatic cu putință. Noi nu ne pupăm, nu ne luăm în brațe, nu ne spunem cuvinte frumoase. Stăm unii lângă alții cu stoicism, avem grijă unii de alții, muncim pe rupte, ne uităm în aceeași direcție, dar destul de rar unii în ochii altora. Vorbim eficient, deseori la subiect și cu un obiectiv clar în minte. Să zicem că nu ne-am văzut un an… vin acasă și continuăm pur și simplu de unde am rămas ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bănuiesc că de cele mai multe ori nu ne e dor unora de alții, știm că așa-i mai bine și mai practic. Dragostea a fost mereu prezentă, însă n-am arătat-o niciodată. Ne-am făcut doar datoria și am continuat ani de-a rândul să avem grijă unii de alții ca un trib preistoric hăituit de vremuri și vicisitudini. *

Sunt convins că toți suntem plini de sentimente, suntem obezi de-atâtea simțiri, dar ne manifestăm cu frică. Ne e groază să deschidem ușa ca nu cumva cineva să ne descopere așa cum suntem. Bănuiesc că am moștenit frica asta de la ai mei vrând-nevrând… am trăit pragmatic, dar pe furiș am plâns și-am scris. Tot ce nu arătam scriam pe hârtie, era nevoie. Chiar dacă nu mă urmărea nimeni mă furișam ca un animal sălbatic și scriam toate prostiile pe care nu le puteam spune. Eu scriu, nu vorbesc. Cu asta se poate lăuda orice scriitor, dar la mine e ceva patologic. Ăsta e medicamentul pe care trebuie să-l iau din când în când. Sunt un om sălbatic crescut în pădure. Când mă atinge cineva tresar puternic, parcă-mi vine să-mi arăt și dinții câteodată. Am dinți frumoși, vedeți?

Așadar eu cred că dragostea e ceva ce se practică. Poți s-o și arăți, dar dacă nu ești așa croit n-ai cum s-o arăți. Pari ciudat dacă vrei s-o arăți când tu ai practicat-o toată viața, sperii lumea. E singurul caz în care poți speria lumea cu dragoste, atunci când te forțezi s-o arăți pentru că ți-a spus ție cineva că trebuie să-i arăți celuilalt dragoste, că altfel nu te crede. Ei, unii nu pot s-o arate și nici nu trebuie. Să ai grijă de cineva e o formă practică de dragoste. Nu trebuie să spui cuvinte mari, ci doar să te asiguri că celuilalt îi e bine și că tu ești primul responsabil pentru asta.

Dar na, zic și eu… ce știu eu? Lup moralist ce sunt… nu mă recomandă nimic, tocmai de-asta sunt aici. Nu știu cum am ajuns să vorbesc eu despre dragoste ca și cum aș cunoaște-o… am presupus doar că vreți lucruri din trecutul meu ca să vă ajut să-mi puneți un diagnostic previzibil. N-am fost niciodată obișnuit să scot lucruri afară din mine în prezența altei persoane, asta e. Îi doresc mult succes celei care va vrea vreodată să scoată ceva din mine. Va avea multă nevoie.

Îmi pare rău, trebuie să plec. Revin marțea viitoare. Bună ziua!

A încercat să zică ceva, dar m-a văzut destul de hotărât și n-a insistat. Afară era un cer pe care-l mai văzusem.

Publicat la data: