Inutil

2 minute de citit

O să încep abrupt pentru că nu sunt prea multe de spus ca introducere la asta. Mai multe de gândit. Mi-am adus zilele astea aminte de un eveniment rece. Da, de multe ori substitui “nefericit” cu “rece”; am o oroare faţă de frig dobândită prin vremea liceului.

Acum mult timp o mătuşă din Buzău a murit de cancer. Dacă aş spune că era o femeie minunată aş pune-o laolaltă cu sutele de mii de femei despre care se spune că au fost minunate, ceea ce ar fi prea puţin. Era o a doua mamă, probabil de aceea ţin minte multe amănunte legate de moartea ei. De atunci am început să urăsc diverse lucruri: tavanele prea albe, maşinile mari în care se transportă oameni, flori şi coşciug, bocitoarele cărora nu le văd sensul, bărbaţii care plâng, drumul de argilă către biserică şi mestecenii ce o înconjurau.

Vestea morţii a venit de la un om care venea de la Buzău. În drum spre casă a trecut pe la noi să îl anunţe pe tata. Şi ne-a zis că a murit în ziua aceea şi alte detalii pe care încet, încet nu le mai auzeam. Vestea n-a venit brutal, pentru mine cel puţin. Am aflat vestea, iar panica a venit în momentul în care mă gândeam progresiv la asta. Iniţial moartea nu-mi spunea nimic, însă asocierea cu mătuşa mea mă neliniştea. Noaptea ce a urmat a fost mai neagră, zilele următoare aveau un soare inutil.

Momentul culminant a fost atunci când un bărbat, nu mai ştiu cine, m-a pus să-i sărut mâinile corpului neînsufleţit. Nu era o cerinţă deplasată, nu e un gest urât sau barbar, nu m-a deranjat. Însă momentul a rămas în mine ca o zgârietură pe o tablă de fier. M-am aplecat peste coşciug, însă n-am ajuns. Am rămas suspendat, pe vârful picioarelor, peste coşciugul plin de flori din care răsăreau două mâini palide. Încercam din răsputeri să ajung însă n-am reuşit până la urmă. Am rămas cu sforţarea inutilă peste o prăpastie inutilă şi neagră care se căsca sub mine. Momentul a durat puţin în realitate, dar mult în mintea mea, prea mult.

“Inutilul” a capătat o altă definiţie atunci. Inutil, oamenii mor inutil, iubirea e inutilă în faţa morţii, nu o înlocuieşte, nu o alungă, nu o suprimă, nu o diminuează, aşa cum citisem chiar şi în cărţile religioase. Lacrimile n-au nicio valoare, vâlva din jurul coşciugului e absolut inutilă, tradiţiile sunt inutile, biserica e inutilă pentru că nu mai poate schimba nimic. Cei dragi pier implacabil şi nu rămâne absolut nimic în urma lor în afară de o mare durere. Amintirile sunt de prisos. Sunt inutile. Întrebările, explicaţiile nu au nicio valoare, în afară de aceea de a rupe tăcerea, inutil însă. Să-ţi iei rămas bun de la un om mort. Care e sensul ? Pur şi simplu îţi iei rămas bun de la un cadavru, nimic altceva.

Nu moartea e importantă, ci urmările ei. De aceea cineva a spus “nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei”. Moartea e confuză pentru că nu te învaţă nimic. Moartea nu e o metodă de a învăţa, de ce Dumnezeii tuturor preferă modalitatea asta pentru a învăţa pe cineva ceva? Nu există nicio metodă mai paşnică? Moartea, moartea e o soluţie?

Publicat la data: