Una din capcanele tinereții e că vrei să repari lucrurile stricate pe lumea asta. Cum ieși afară din casă vezi lucruri care nu-s cum ar trebui să fie și te gândești că le-ai putea da un brânci în direcția corectă, iar lumea ar fi desigur un loc mai bun. Un spațiu verde amenajat prost, un gard căzut, o curte a unei case, o intersecție de drumuri, un bucățică de internet, un proces la muncă – cineva parcă-ți tot pune-n cale lucruri care strigă la tine să le schimbi. Să le salvezi.

Pe măsură ce trece timpul aceste porniri se diminuează pentru că dai piept cu realitatea. În realitate trăiești pe planetă cu mulți alți oameni, iar ceilalți poate au alt set de priorități față de tine. Importanța pe care ei o acordă lucrurilor nu e aceeași cu cea pe care o acorzi tu. Și chiar dacă te aliniezi cu alții cu privire la ce ar trebui schimbat pe lume, asta deschide gaura neagră a colaborării între oameni. Vrând, nevrând, ești legat de alți oameni când vine vorba de reparat lucruri în lume, pentru că în 99% din cazuri ceea ce necesită o schimbare nu se poate face de unul singur, ci numai la nivel colectiv.

Oamenii sunt cauza fericirii noastre, dar și cea a nefericirii. Oamenii fac belele altora, dar tot ei îi și vindecă într-un fel sau altul pe ceilalți de belele. Suntem legați unii de alții și suntem nevoiți să conlucrăm unii cu alții. E aproape ca un blestem, cel puțin din perspectiva unui introvertit, a unuia căruia nu-i place neapărat să interacționeze cu semenii lui: libertatea ta se termină când începe a altuia. Atunci ești nevoit s-o dai la pace, să convingi, să parlamentezi și să faci un pact cu cel de lângă tine: hai să reparăm drumul ăsta comun, ajută-mă să ridic gardul ăsta căzut, ia-mi niște pâine de la magazin, hai să facem un site pe internet, nu mai arunca gunoiul în râu, hai să facem o grevă, să nu mai votăm hoți, să nu ne mai batem femeile, să nu ne mai deranjăm reciproc cu muzică dată tare.

Concluzia e că suntem nevoiți să trăim unii cu alții într-o simbioză forțată, dar care se poate îmbunătăți. Vorba dă-l încolo de bețiv nu prea ajută cu nimic când bețivul e vecinul meu. Degeaba îmi merge mie bine, dacă vecinului bețiv îi merge rău și-i ia foc casa împreună cu șura mea. Degeaba îmi educ copilul acasă dacă la școală dă de un profesor bețiv. Degeaba votez un om competent dacă vecinul meu bețiv pune ștampila pe același hoț care a furat un mandat întreg din banii mei. Singura modalitate de a merge mai departe e să încerc să tratez cu bețivul până găsesc modalitatea de a îmbunătăți ceva la el. Altfel pot emigra liniștit.

La toate astea m-am gândit vizavi de RO+ a lui Dacian Cioloș, cea mai tânără mișcare politică de la noi. Împreună nu e doar un clișeu, ci e singura modalitate de a schimba macazul pentru țara asta furată de toate generațiile de hoți care au condus-o de peste jumătate de secol. Am să susțin această mișcare așa cum mă pricep, pentru că acolo văd că sunt oameni care gândesc ca mine. Și am să încerc să-i conving și pe alții să facă același lucru, bețivi sau nu.

Împreună
Etichetat pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *