Am în drafts vreo două articole care ştiu că au miez, dar forma pe care au luat-o prin filtrul tastaturii parcă nu exprimă chiar miezul ăla. Pentru că-s subiecte dubioase, relative, discutabile, fragile. Şi-atunci… să le dai drumul sau nu în lumea de cititori fugari? Are sens să fii înţeles greşit doar pentru că ideea de scris şi efortul de a face asta nu s-au sincronizat?

Sunt doar întrebări puerile pe care oamenii şi le pun când se plictisesc sau nu au ceva mai interesant de făcut. Când în casă e prea cald şi aerul condiţionat e prea „condiţionat” ca să gândeşti clar. Îmi place să gândesc clar, dar mi se întâmplă de puţine ori. Gânditul clar are foarte mulţi duşmani, printre care disconfortul din casă, dezordinea, zgomotul din stradă, nehotărârea, graba, prea multe opţiuni în viaţă; de-astea.  Ba chiar simt că momentele în care gândesc clar şi neconstrâns se împuţinează pe zi ce trece, mă tâmpesc şi devin ne-eu. Mă simt străin de ceea ce eram acum un timp, străin într-un sens negativ, un străin grăbit. Parcă lumea se învârte cu mine şi nu ştiu de ce. Am ameţit şi nu ştiu ce-i cu mine.

Am fost în concediu, dar asta nu m-a limpezit nicidecum. Cumva n-am avut timp pentru mine; trebuie să prioritizez asta pe viitor. Când n-ai timp pentru tine devii un căpcăun ranchiunos care se manifestă în exterior sau nu; în interior cu siguranţă. Eu sunt acum un căpcăun. Nu ştiu exact de ce, dar cu siguranţă una din sursele problemei e lipsa intimităţii individuale. Zi-noapte sunt legat cumva de unul sau mai mulţi oameni şi asta mă oboseşte, mă solicită, mă aleargă. Mai fac câte-o plimbare dimineţile sau serile, dar parcă nu-i de-ajuns, nu am destul, vreau mai mult. Sau poate vreau altceva, o nouă revoluţie.

Dileme. Cine să le înţeleagă, cine să le îndepărteze? Fie şi treacă; aşa se erodează omul, aşa se toceşte, aşa devine bolovan. Nu mai e mult până la toamnă, mai există speranţă.

Eroziunea lăuntrică a omului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *