Am zis că merg la Roşia Montană; am mers, am văzut, m-am întors şi o să încerc să povestesc cum a fost acolo

Drumul meu spre Roşia Montană a început în Călimăneşti, acolo am dormit în prima noapte. Pentru că am plecat seara după muncă era destul de clar că trebuie să fac minim o oprire pe traseu. Am stat la pensiunea Sidonia unde mi-a şi plăcut: curat, ieftin, bun. Acum eu nu sunt un om prea pretenţios, aşa că nu lua drept lege viziunea mea. Călimăneştiul mi-a părut cumva cald, aşa la ceas de seară când am ajuns eu. Linişte, întuneric, nişte zgomote înfundate, îndepărtate, hotelul Central care părea interesant aşa pe întuneric. Case fără lumini (asta nu ştiu dacă-i de bine, eu doar mi-am închipuit că bărbaţii s-au băgat lângă femei în plapumă, afară fiind cam răcoare), alei pustii. Cred că din descrierea asta Călimăneşti pare mai degrabă un loc dubios, însă mie mi-a plăcut. Probabil pentru că ajunsesem în sfârşit la capătul drumului pe ziua de azi, capăt unde mă aştepta un pat bun şi-un duş fierbinte.

Am dormit bine şi m-am trezit la timp. La timp înseamnă pentru mine înainte de a suna ceasul de la ora 6. La 6 jumătate am ajuns la maşină (am lăsat-o mai departe de pensiune ca să pot merge pe jos oleacă în aburii dimineţii… ştiu, sunt dubios, obişnuieşte-te) şi am pornit spre Brezoi, unde aveam să fac stânga spre Voineasa. Frumos tare îi drumul de dimineaţă, atunci când e prea dimineaţă ca lumea să se aventureze la drum. Îmi place să fac lucruri când toţi ceilalţi dorm, aia e. Drum frumos de toamnă pe Valea Oltului, muzică frumoasă la Radio Cultural (sau ceva de genul ăsta), cafea de 5.5 lei de la o benzinărie, verificat presiunea roţilor, energie, dăi-dăi; mi-a plăcut.

Am făcut stânga în Brezoi ca să parcurg într-un sfârşit Valea Lotrului. Voineasa, lacul Vidra, Obârşia Lotrului (n-am oprit să mănânc un păstrăv, poate data viitoare), drum foarte bun şi foarte frumos, înconjurat fiind de copaci muşcaţi de toamnă şi, din când în când, de case care dormeau pe ele clipind arareori din ferestre. După Obârşia Lotrului drumul devine urâcios, în sensul că din când în când îţi dă nişte gropi serioase sau porţiuni neasfaltate, cernute. Trebuie avut grijă, dar merge, e drum bun.

La coborârea spre Petroșani am rămas foarte plăcut impresionat de… toamnă, care s-a aşternut peste păduri în toată deplinătatea frumuseţii ei mai vânjos decât pe partea cealaltă. Am câteodată sentimentul că nu-mi mai trebuie nimic altceva, că vreau să fie mereu aşa cum e în momentul ăla, că sunt fericit şi-aşa. Unul din momentele alea a fost această coborâre spre Petroşani. Drumul acesta cu copacii ăştia galbeni şi portocalii (ca-n desenele din clasa a 4-a) aplecându-se peste drum, cu raze de-astea de soare strecurându-se printre crengi, cu frunzele astea care o iau razna în urma Loganului alb din faţă… Ştiu, toate astea par clişee, dar pe mine astea mă mulţumesc, astea-mi produc zâmbete involuntare, astea mă umplu de un sentiment de „de-ajuns”.

Din Petroşani în Haţeg, din Haţeg în Simeria, din Simeria în Brad pe un drum bun tare, bine făcut şi bine marcat pe care l-am mai făcut vara asta când am mers la Cluj. Mi-am jurat atunci că dacă nu fac acest drum toamna nu-s om; m-am ţinut de cuvânt.

În Brad un prieten nou, Mihai Gligor, m-a plimbat prin împrejurimi. Am fost la Muzeul Aurului din Brad (musai să mergi acolo, e aur curat, la propriu), la Mormântul lui Avram Iancu din satul Ţebea, la casa memorială Gheorghe Crişan, la mânăstirea din Crişan, pe coclaurii satului Reţ unde ai o privelişte incredibilă:

Apoi în satul Stănija unde există o cascadă pe nume Săritoarea, sălbatică, ascunsă prin pădure. Am stat puţin de vorbă cu un localnic care ne-a povestit succint viaţa-i şi cum a ajuns să trăiască în sat, apoi cu domnul Ioan Cătălina, ultimul căutător de aur din comuna Buceş. A îmbătrânit şi oasele-i pun probleme, e destinul pe care noi toţi îl împărţim, că vrem – că nu vrem. Însă ochii şi mintea îi sunt tinere, e plin de un umor care-mi place şi abia mă abţin să nu izbucnesc într-un acces de râs.

Seara am mers la pensiunea Cetina, unde până am adormit am ascultat nişte tineri răcnind la un meci de ping-pong. Eu nu ştiu cum de tanti de la recepţie permite aşa ceva, zău că nu înţeleg. Pe urmă îi auzi că „vai, nu vin turiştii”. Sfinte Sisoe, ia-ne şi bate-ne că merităm!

Amu’ noapte bună, mă doare mâna de la scris. N-am laptop la mine şi-am încărcălit toată treaba asta pe nişte foi de hârtie, he he. Sper să am timp şi dispoziţie să transcriu totul când ajung acasă. În rest toate bune, mâine dimineaţă purced spre Roşia Montană. Uniţi.

P.S. În cameră e un televizor mic, clasic, fără telecomandă şi cu butoanele scoase. Sisoe, rămâne cum am stabilit.