Aseară am ajuns cu trenul în Buzău. Cât pe-aci să-l scăpăm, la milimetru am ajuns. Iar acum sunt la ţară, am ajuns cu bine şi aici. Şi, culmea, merge un pic internetul mobil de la Orange (236,8 kbps).

E mai cald decât mă aşteptam, e şi zăpadă, sunt şi pregătiri de Crăciun. Sau mai degrabă de Moş; cică în seara asta o să-şi facă apariţia bărbosul ca să-mi cureţe coşul de funingine. Dar vedem noi care pe care – pliculeţele de ness sunt la datorie. Am să-l pândesc şi-o să-l cam scutur de barbă pentru anii trecuţi în care i-a fost prea lene să se abată din drum şi la mine 😛

Am ajuns până în Brătileşti cu autobuzul comunist condus de un tip care seamănă cu Guţă. Un Guţă expirat, dacă puteţi să vă închipuiţi aşa ceva, pentru că ăsta încă mai avea mustaţă. Apoi am trecut „marele deal” către Plaiu-Nucului, vreo două ore de escaladat.

Sunt simpatice autobuzele astea şi cele mai multe au nişte elemente comune:

– Oglinda dreptunghiulară înflorată, spartă într-un colţ, cu dungi de jeg vizibile de la ultima ştergere cu salivă. Nu ştiu ce şi-or fi închipuind ăştia, e baie acolo pe locul şoferului ? Pun pariu că găseşti acolo şi un băţ cu burete în vârf pentru spălat wc-ul.

– Marginea jegoasă a ferestrelor. Toate ferestrele sunt prevăzute cu un şănţuleţ în care se perindă pe rând abţibilduri, gumă de mestecat, tot felul de hârtiuţe. Iar peste astea întotdeauna un strat de apă binecuvântată de Dumnezeul despre care voi vorbi puţin mai încolo.

– Memoriile de pe spatele scaunelor. Nu eşti călător respectat dacă nu scrii cu pixul pe scaunul din faţa ta „Costel + Ileana” sau un cuvânt mai răsărit. Măzgăleli mai rău ca în clasele primare, rupturi, tot felul de lipiciuni. E ca o frescă a societăţii din care provine autobuzul: îţi dai seama despre calitatea oamenilor citindu-le „memoriile” încărcălite acolo.

– Poluarea fonică. Adică maneaua. De fapt o călătorie cu un astfel de autobuz e ca o ieşire în club. Mai întâi warm up-ul cu o serie de manele vechi, apoi muzică populară full. Sfârşitul „mix”-ului este brusc, concomitent cu frâna pusă de şofer.

– Icoanele, cruciuliţele, briz-brizurile atârnate în mijlocul parbrizului. Şoferii de autobuz au propriul lor dumnezeu. Acestui dumnezeu îi place să stea atârnat prin diverse zone, îi place să apară lângă carpetele cu gagici dezbrăcate care se uită fioros spre călători, lângă afişe cu Băsescu, Iane sau ţigări Marlboro. În plus el tolerează înjurăturile birjăreşti ale umilului şofer şi muzica aproape bisericească despre dumnezeu, bani, duşmani şi femei. Dumnezeul şoferilor de autobuz e de gaşcă, n-am ce zice!

– Discuţiile între călători. Despre panarama făcută de băieţi la discoteca din sat, despre x-uleasca, despre y-ulescu, despre „când ne-ntâlnim la o bere” etc.

– Oameni vechi, urât mirositori, dar cu telefoane noi care testează noile sonerii. Soneriile ca soneriile, dar unul azi testa radio-ul care bineînţeles că nu mergea. Dar omul era perseverent, ce mai tura-vura.

– Hârtia, murdară de o veche inundaţie sau băută cu şoferii de cartier, cu numărul de locuri pe scaune şi în picioare. Care e rostul acelei hîrtii dacă oricum autobuzul e mai întotdeauna full, cu 15 oameni pe metru pătrat? Care-i utilitatea ei ?

Mai sunt şi altele, dar astea sunt cele mai reprezentative. Sunt sigur că le găsiţi în toate autobuzele comuniste, oriunde aţi merge. Dacă mai aveţi lucruri de adăugat le postez aici.

Crăciun fericit aşadar şi sac plin moşului pentru voi toţi! Iar pentru cei care sunt dezamăgiţi sau supăraţi de Crăciunul ăsta… nu uitaţi că nu mai aveţi chiar aşa multe Crăciunuri de trăit şi bucuraţi-vă de ce aveţi. După cum „popa nu toacă de două ori pentr-o babă surdă” nici Hristos nu se naşte de două ori pentru voi. Pace în suflete şi sănătate!

Autobuzul comunist
Etichetat pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *