Prin ultimele luni de primăvară ale anului acestuia mi-am dat seama că trebuie să renunț la job în ciuda prieteniilor legate acolo și a momentelor frumoase strânse în aproape 4 ani. IBM era ceva mult prea mare și prea birocratic pentru mine, iar asta am realizat-o după analiză serioasă, nu într-un moment de spontaneitate exuberantă. Era decizia care trebuia luată și cu asta - basta (o recunoști când ți se întâmplă), indiferent de ce avea să urmeze mai târziu.

Fără un plan bine pus la punct și fără obiective mărețe m-am hotărât să-mi iau o vacanță începând cu începutul lui Iunie, sabbatical cum se numește ea pompos pe alte meleaguri mai vestice. Am făcut asta în ciuda tuturor sfaturilor apropiaților, având sentimentul că ceva bun avea să se întâmple dacă am încredere. Și așa a fost, o perioadă super, cu multe călătorii, cu oameni noi, cu timp de gândire.

Pe la începutul lui Octombrie am găsit o firmă care mi-a dat un feeling bun și m-am decis să mă opresc din căutări (un proces foaaarte interesant și intens despre care trebuie să scriu) și să mă stabilesc ca orice om serios. Dar înainte de asta am hotărât să mai fac o ultimă excursie de o săptămână cu mașina prin țară, o încununare a ultimelor luni și un la revedere de la perioada de libertate și haiducie pe care am avut-o. A fost extraordinar, am mers în momentul perfect al anului, am ales locuri unul și unul, am avut parte de o vreme superbă și de un preaplin în suflet, poate știi tu sentimentul ăla :)

Am ales să fac un fel de cerc pe șoselele patriei. Am trasat rapid o tură de vreo 2000km și niște pioneze virtuale pe Google Maps și asta a fost; plecat și dus am fost fără să mă uit în urmă, așa cum pleci singur la un drum lung care ar putea fi ultimul. Cinism gârlă, nu? De fapt e un lucru bun, dacă ai știi că pleci pe ultimul drum cred că te-ai bucura la maxim de el și te-ai dărui complet experienței.

Lacul Sfânta Ana

Nu fusesem niciodată la Lacul Sfânta Ana, așa că am zis să încep de acolo. Se poate ajunge cu mașina până-n buza lui, însă eu sunt Claudiu, așa că am căutat o cazare ieftină și bună un pic mai departe de lac, într-un sat mic numit Bixad, pe malul Oltului secuiesc. Planul a fost să ajung acolo dis de dimineață, să mă cazez, să las mașina și să o întind la drum după intuiție, cum fac cam întotdeauna. Oamenii de la pensiune, niște unguri de treabă, mi-au recomandat să nu fac asta (pentru că urși și pentru că javre ciobănești), dar deja sunt obișnuit cu „don’t do it!” și am trecut peste într-un mod amabil și, bineînțeles, inconștient.

Am tăiat-o pe lângă un cimitir pe o tentativă de ploaie, o burniță măruntă, rece, mohorâtă. N-am văzut o mare problemă din asta, ba dimpotrivă, nici n-am scos pelerina, am lăsat apa să mi se scurgă pe față și pe ochelari pentru că natura trebuie lăsată să-ți intre-n suflet sub orice formă și cu tot ce are ea bun sau rău. După o vreme, tot urcând spre muntele în care s-a ascuns lacul vulcanic Sfânta Ana, burnița s-a oprit, aerul s-a curățat, eu m-am uscat.

Am dat de niște ciobănești, bineînțeles, doar nu se putea să nu mi se întâmple iar 🙂 N-aveam băț, așa că am folosit ghiozdanul pe post de scut și a funcționat până când un ungur i-a chemat fără grabă (și inițial fără succes) către el. Am vorbit cu ei, m-am îndepărtat ușor cu spatele și mi-am pierdut urma într-o pădure întocmai ca un urs fugărit.

Am trecut printr-o pădure foarte frumoasă, tânără și sălbatică, de un verde ca de primăvară, zău. Traseul era destul de anevoios, erau multe pietre ascunse într-un strat gros de frunze și orice greșeală putea avea repercusiuni nasoale, singur fiind. Am dat apoi într-o poiană pe care am recunoscut-o din memorie (uit o groază de lucruri în ultimul timp, dar la hărți sunt foarte precis) și am început să urc prin ea. În zare peisajul se dezvăluia în toată splendoarea lui, m-am simțit foarte bine acolo și am făcut o grămadă de poze. Pâlcuri întregi învăluite de toamnă, copaci stingheri și copaci pereche, arbuști și iarbă, toate acoperite de un miros puternic de pământ, de ploaie, de vegetație aflată în prag de uscăciune.

În apropiere de lac un nene manevrează de zor un tractor. Mulți copaci sunt la pământ și strânși buluc ca să poată fi tăiați fragmente și cărați de-acolo. Chiar lângă acest lac unic la noi, oamenii taie pădurea cu drag și spor, apoi o să-i auzi la știri vorbind despre cât de năpăstuiți sunt de alunecări și despre cât de abandonate sunt obiectivele noastre turistice.

Am coborât tot prin pădure, pur și simplu, prin boscheți și întuneric ca de noapte, căpătându-mă cu mici zgârieturi pe mâini și față. Lacul a fost absolut superb, am rămas mască, sincer. După cum am zis de multe ori pe aici eu sunt obsedat de toamnă, iar toamna în locul ăsta e într-adevăr unul din visele mele cele mai frumos închipuite. Am stat vreo două ore aici, nu mă mai puteam desprinde de loc. Am dat o tură completă, am zăbovit pe fiecare porțiune de mal. Era absolut pustiu aici, mă simțeam parcă acasă, pe domeniul propriu, hălăduind ca un pustnic în voie. Era momentul și locul perfect de dus o fată vrednică acolo; luați asta ca pe un sfat, băieți, chiar dacă în niciun caz nu sunt eu în măsură să dau astfel de sfaturi.

Până la urmă a ajuns acolo un autocar de arabi gălăgioși, un grup de străini și o familie olandeză cărora le-am făcut o poză cu tableta, așa că m-am cărat de acolo cu inima strânsă și oarecum cu părere de rău că nu pot sta mai mult. Mi-am făcut traseul spre Băile Tușnad în minte, l-am confirmat cu un ardelean gras și mustăcios de la niște cabane/pensiuni și i-am dat bătaie tot prin pădurea de o pustietate reconfortantă. Tot pe lângă mulți copaci tăiați, am ajuns în Băile Tușnad, am hălăduit un pic prin zonă, am căutat un loc de masă, am speriat servitoarea cu cât de mult am mâncat și-am luat-o la pas spre Bixad, încă vreo 7km. În total vreo 15 spre 20km cred că au fost în ziua aia și-aș mai fi mers dacă m-aș fi îndemnat cu cineva. Am văzut o vulpe umblând brambura foarte aproape de șosea, dar n-am prins-o bine în poze. Am dormit somn odihnitor acasă la unguri, dimineața mi-am luat bagajul și-am întins-o cu noaptea-n cap, plin de recunoștință.

Ținutul Secuiesc

Ținutul Secuiesc este un tărâm de basm. Am rămas trăznit de frumusețea lină a locurilor pe care le-am întâlnit pe drum la tot pasul. Am mers lejer, mirându-mă cu voce tare ca un nebun. Plaiuri pustii, turme răsfirate, căsuțe împrăștiate, păduri liniștite. Am oprit unde s-a putut și, cu multă ciudă ce-i drept, am făcut puține poze. Din Bixad am luat-o spre Miercurea Ciuc, apoi prin pasul Vlăhița către Odorheiul Secuiesc. La OMV-ul de lângă Miercurea Ciuc a ieșit haos, o femeie era atât de adormită încât mi-a încurcat complet comanda, mi-a adus două cafele până la urmă (că așa a înțeles ea) și, la plecare, mi-a reamintit că nu le plătisem pe alea. De enervat și bulversat ce-am fost era să plec fără să plătesc.

Am trecut prin Sovata, o localitate foarte frumoasă care m-a surprins prin curățenie, flori mirositoare, liniște. Ansamblul de lacuri Ursu/Paraschiva a fost și el minunat, pustiu, colorat, bine amenajat. Am mâncat o omletă, mi-am luat o brățară (poate ar trebui să mă opresc, le-am pierdut pe absolut toate celelalte, poate nu-s de mine).

Din Sovata am luat-o spre Reghin pe un drum iar frumos, apoi pe unul și mai frumos către Bistrița. Lângă localitatea Teaca e un maidan pe care nu m-am putut abține să nu mă urc, iar acolo am avut parte iar de o priveliște superbă. Nu-mi venea să cred câte locuri frumoase mi-au ieșit în cale fără să știu de ele – locuri nălucă, dacă vrei. Multe case tradiționale, vechi, cu vie întinzându-se pe cerdac și părinți și bunici obosiți de atâta așteptare. În Sărățel am mâncat o super ciorbă și-un orez cu pui bunicel, totul la 9.5 lei.

Lacul Colibița

Din Bistrița am luat-o pe drumul spre Vatra Dornei către un lac despre care iar nu auzisem și de care mi-a zis cineva într-un comentariu pe Facebook în seara plecării. Lacul Colibița este un rai, e ireal ce-i acolo și incredibil cât de necunoscut e majorității oamenilor cu care am vorbit. M-am oprit la un moment dat pe marginea drumului și am luat-o la pas pe coclauri, cu un băț serios în mână, pregătit pentru lucruri bune și lucruri rele. Peisajul superb de pe unul din dealul de lângă lac, eram în extaz pur și simplu. Am sărit niște garduri, m-am întâlnit cu niște vaci și cai și nici un câine. Am găsit un loc perfect de cort pentru data viitoare, musai am să merg acolo la vară.

Am mâncat o ciorbă bună la pensiunea Ariniș și am plecat pe la apus de acolo. Planul era să ajung prin Bistrița în Copalnic-Mănăștur, vorbisem cu Emanuel Luca să bem o horincă acolo, dar n-am reușit să bat tot drumul. Spre Dej am prins cel mai ciudat apus văzut vreodată (și-am văzut multe), ceva de un roșu incredibil, o linie cu un gradient super fain. N-am avut unde să opresc să fac poze, dar m-a marcat, a fost ceva din nou ireal. I-am dat blană prin localitățile Ardealului și m-am deci să înnoptez în Târgu Lăpuș. O tanti de la un magazin mi-a recomandat o pensiune ieftină și bunicică, Casa Tămaș, „care are tricolorul la poartă, foarte frumoasă îi”, unde m-am simțit super bine. I-am trezit pe oameni din somn, dar au fost amabili și primitori. Dușul avea și posibilitatea de a asculta muzică la radio în el, m-am bucurat pe deplin de facilitatea asta.

Maramureș

A doua zi iar am plecat cu noaptea în cap din Târgu Lăpuș și pe unul din dealurile de lângă am prins cel mai cel răsărit (și de-astea am văzut multe). Am așteptat cu înfrigurare vreo jumătate de oră minunându-mă de colorarea lentă, abia perceptibilă a norilor de la orizont. Mi-am adus aminte de drumul către școala gimnazială din Plaiu Nucului pe care-l făceam băiet fiind, o groază de răsărituri m-au impresionat atunci. Tot super ciudat și acest răsărit, se întâmplă lucruri dubioase în Ardeal când oamenii se trezesc sau merg la culcare :)

Am parcurs drumul spre Baia Sprie, m-am oprit acolo pentru o masă nesănătoasă și-o cafea ieftină la o bodegă și am mers spre Lacul Albastru. Am parcat mașina într-un loc sigur și am luat-o la pas spre lac printr-o pădure impresionantă de stejari. Pe marginea traseului am găsit o căsuță pur și simplu perfectă la care m-am zgâit cu jind, răscolindu-mi dorințe vechi, dar actuale, de a mă retrage și eu odată și odată în așa ceva. Lacul nu e chiar Albastru, sau cel puțin așa e situația în perioada asta a anului, dar locul în sine e frumos și merită. Am mâncat acolo întins printre copaci, urmărind dârele furișate ale soarelui. Am găsit un cui de cort, niște gunoaie și liniște. În vale Baia Sprie era agitată și zgomotoasă, dar acolo sus era doar perfect de stat și bucurat de moment.

De la Lacul Albastru am mers la Sighet pe niște serpentine bestiale, apoi pe Valea Marei, unde am văzut atâtea case superbe și atâtea hidoșenii de construcții la un loc ca niciunde altundeva. Am ajuns într-un final la Memorialul Victimelor Comunismului. E înfricoșător ce-i acolo și cred că orice om din țara asta ar trebui să meargă pentru a-și forța memoria să tragă concluziile atât de necesare asupra tenebrosului comunism care ne-a secerat la propriu floarea cea vestită a societății. Te încearcă lacrimi dacă stai să citești și să simți ce-i acolo, chiar dacă mai auziseși vag despre nedreptățile epocii. Era și acolo cam pustiu și zgomotul pașilor pe holurile fostului centru de detenție trezesc în tine lucruri de care habar nu aveai că zac acolo. Comunismul a fost un nenorocit de monstru cât se poate de real, și totuși a fost pus în practică de oameni, de animale din aceeași specie cu mine și cu tine. Oameni dintre oameni au făcut toate lucrurile alea, iar asta e al dracului de înfricoșător. Teroarea înseamnă oameni. Bine că acolo am dat de o femeie foarte albă cu niște ochi incredibil de albaștri și clari care mi-a mai domolit pesimismul.

Lângă Sighet am mers în Muzeul Satului Maramureșean, unde am hălăduit tot în singurătate deplină. Mi-am amintit de el când am văzut un indicator și atunci m-a izbit, nu aveam cum să-l ratez. Apoi luat-o pe frumoasa Vale a Izei către Dragomirești, despre care citisem că găzduiește Muzeul Țărăncii Române, o casă foarte veche lăsată drept muzeu cu limbă de moarte de o femeie care n-a fost măritată niciodată. Am dat aici de o tanti foarte simpatică, mi-a explicat cam tot ce-i pe-acolo și mi-a zis de legenda fusului aceluia special care se găsește la ei (na, că i-am și uitat denumirea). Pe scurt, băiatul curtează fata, fata nu-l place, el insistă și nu-i dă pace și-i făurește de mâna lui (așa cadou trebe din partea băiatului, zău, ceva făcut de el) acest fus care are la capăt niște piese ca de puzzle/joc logic, care stau îmbinate între ele, și care dau rotirii lui un zgomot interesant. Fusul ăsta e simbolul legăturii dintre băiat și fată care nu se rupe niciodată. Da, până la urmă fata începe să-l placă și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, desigur.

Din Dragomirești am fost la o rudă din Vișeul de Sus, bunica unui văr, unde m-am și cazat peste noapte. Așa de tare s-a bucurat că m-am gândit la ea și că am venit tocmai din București până la ea, așa de bună mâncare și desert mi-a dat, cu o așa de tare palincă m-a servit, așa discuții interesante am avut cu ea; a fost minunat. Am simțit acolo că legătura dintre generații poate exista și poate exista continuitate în lucrurile bune făcute de poporul ăsta, oricât de naționalist ar suna asta. A fost bine tare.

Bucovina

Din Vișeul de Sus am pornit într-un turn nebun de vreo 600km prin Bucovina până-n Brașov. Am luat-o prin Borșa până-n Câmpulung Moldovenesc pe un drum pe care am mers și anul trecut când am fost pe Pietrosul Rodnei. Am luat o femeie care făcea autostopul și care, în ciuda așteptărilor mele, s-a dovedit a fi foarte tăcută orice aș fi încercat. Am trecut pe Pasul Mestecăniș, apoi până-n Câmpulung Moldovenesc am făcut stânga spre Rădăuți. Iar drum și coclauri superbe, am zăbovit un pic pe dealurile alea. Am mers la mânăstirea Sucevița, era chiar în drumul meu, ar fi fost păcat să nu trec pe-acolo măcar de curiozitate. N-am stat mult, m-am enervat când am văzut motivele construirii Catedralei Mântuirii Neamului înșirate pe-o foaie.

Apoi, grăbindu-mă, am luat amendă de viteză pe undeva prin Marginea de la un moldovean get beget, vreo 200 lei jumătatea. N-am mers pe calea șpăgii, am făcut asta odată la prima amendă și am avut mari mustrări de conștiință pe urmă, mi-am jurat că nu mai fac asta. Apoi am luat-o spre Putna, care era în lucrări intensive, și chilia lui Daniil Sihastrul, care mi-a plăcut. Minimalism, simplitate, o casă într-un bolovan. Pe marginea drumului cineva murise într-un accident, la dus am văzut un asistent încercând resuscitarea omului, iar la întors un popă.

Am trecut prin Rădăuți și-am ajuns în Suceava. Nu aveam cum să ratez Muzeul Satului Bucovinean. Mi-a plăcut enorm, am intrat în fiecare casă și-am atins fiecare perete, am făcut poză fiecărei case și mi-au rămas în minte o groază de idei bune. Era pe la ora 15/16 și soarele bătea absolut perfect în ferestrele caselor, razele pătrundeau în camere și se izbeau de pereții albi împrăștiind o lumină caldă, primitoare, îmbietoare. M-am simțit ca acasă, m-aș fi întins pe-o laviță sau după un cuptor și-aș fi dormit cel mai bun somn din ultima perioadă. Apoi am văzut și Cetatea de Scaun a Sucevei care e în reamenajare și arată bine, probabil o să arate și mai bine la sfârșitul lucrărilor.

Planul era să mă cazez pe undeva pe lângă Piatra Neamț și să continui turul de dimineață, dar s-a întâmplat să vorbesc cu Silviu și după lungi negocieri am stabilit să ne întâlnim la Brașov ca mai apoi să mergem la Plaiu Nucului să-i arăt meleagurile pe care atâta le laud. Așa că la ceas de seară m-am așternut la drum și am mers întins prin Fălticeni, Piatra Neamț, Bacău, Onești, Târgu Secuiesc. Drumul ăsta a fost superb, l-am făcut pe timp de noapte după ce trecusem de pragul ăla de oboseală, când te prinde o stare de entuziasm și energie dubioasă. Răsărise și luna aproape plină, aveam niște muzică bestială descoperită pe-un stick și totul a fost perfect. Am făcut tot felul de depășiri riscante, iar asta mi-a plăcut enorm, mi-am adus aminte de drumul de noapte prin Bosnia făcut acum câteva luni. Spre Târgu Secuiesc deja luna lumina puternic și se vedeau în depărtare dealuri lungi, line. Am oprit de câteva ori să mă dezmorțesc și totul emana un fel de muzicalitate, un sunet liniștitor, relaxant. Râdeam de unul singur, nu mi-e rușine s-o recunosc.

Brașov și Buzău

Am ajuns în Brașov spre miezul nopții, unde m-am întâlnit cu o prietenă care ne-a și cazat (mulțumiiiiiim, Iuliaaa) peste noapte. M-am întâlnit cu Silviu și-am mers în Rockstadt unde am găsit rockăreală maximă și unde eu unul am băut prea mult. Contrastul dintre străzile pustii ale Brașovului și locul ăla a fost extreeem de puternic. Am plecat pe la 4, am dormit vreo alte 4/5 ore, am băut o cafea și am mâncat o prăjitură la Valea Ardealului cu altă prietenă (care a renunțat recent la București pentru Brașov) și apoi am plecat pe superba Vale a Buzăului – nu ai cum să ratezi Valea Buzăului toamna, trebuie musai să fii acolo. La Siriu ne-am oprit și-am luat niște cătină de la o tanti cu care am mai stat de vorbă.

I-am dat bătaie până la Vulcanii Noroioși – spre rușinea mea eu nu fusesem niciodată acolo și nici Silviu, așa că era un loc unde musai trebuia să ne oprim. Am mâncat o ciorbă super bună, iar gazdele ne-au făcut cinste cu niște gogoși ca la mama lor, apoi ne-am hotărât să facem o haiducie și să o luăm pe un drum care nu părea prea bun, spre Beciu. Și așa a fost. Cel principal se întrerupea brusc cu o grămadă mare de nisip, așa că am luat-o pe altul care trecea pe lângă niște sonde dubioase. Super prost drumul, cred că doar utilajele de la sonde trec pe acolo. La un moment dat drumul s-a terminat când nu aveam mai mult de 50m până la un drum normal. Așa că i-am dat drumul mașinii pe-o vale pe unde nici o căruță nu aveai curaj să bagi și ajunserăm cu bine în Beciu. Super bine s-a descurcat mașina; am încercat și eu să am grijă de ea pe cât posibil. Acolo în sat am bătut la o poartă ca să întreb de drumul spre Valea Slănicului. Am văzut siluete mișcându-se la fereastră și pe veranda casei, dar nimeni n-a îndrăznit să iasă afară. Am încercat la altă casă și după ceva timp o femeie s-a învrednicit să iasă și să ne confirme drumul. Ne-a atenționat că-i prost, dar practicabil, așa că am mers mai departe. Iisuse, dar ce prost a fost! Era un fel de No Man’s Land între Beciu și Arbănași, o vale pustie și sălbatică, sonde ascunse în întunecimea pâlcurilor de pădure. Am ajuns la un moment dat pe vârful dealurilor de unde priveliștea spre apus era absolut bestială, mi-am promis că revin cu cortul și aici la vară.

Am coborât foarte agale pe drumul ăla care se continua spre Arbănași și ni se părea că n-o să mai ajungem niciodată. Nu știam sigur dacă eram pe direcția bună sau nu și drumul părea că se îngustează din ce în ce mai mult și că eventual va deveni o amărâtă de potecă. Dacă știam am fi ocolit pe la Berca/Pleșcoi/Săpoca și-am fi economisit o groază de timp, dar asta a fost. A fost un drum interesant până la urmă și am adăugat pe hartă încă un loc superb de mers în drumeție, așa că tot răul a fost spre bine. În pragul nopții am ajuns la asfalt și-am luat-o în viteză spre Lopătari și Plaiu Nucului. Am reușit să ajung cu mașina până aproape de casă, am băut un rachiu, am mâncat bine, am dat gata niște vin, ne-am jucat cu pisicile, am mai stat de vorbă cu ai mei și-am dormit un somn binemeritat.

A doua zi ne-am mai întâlnit cu un prieten care voia să vadă zona. Am mers să vedem o pensiune care s-a dovedit a fi superbă din toate punctele de vedere, intenționăm să organizăm o excursie cu cazare acolo. Apoi am trecut pe la lacul Mocearu și am vizitat pensiunea nouă care e acolo. S-a investit mult și locul o să devină și mai primitor pentru turiști. V-o recomand cu multă plăcere, ba mă gândesc să mă cazez și eu odată acolo, arată totul prea bine.

De la Mocearu am luat-o spre Gura Teghii, unde am mâncat și-am jucat un ping-pong la pensiunea Montana. Acolo am făcut pană frumos și elegant, prietenul făcuse și el înainte să ajungă în Plaiu Nucului. Am schimbat roata, apoi ne-am îndreptat la drum lung spre București. Ne-am oprit și am mâncat la Măgura o mâncare decentă, nimic special, și duși am fost.

Concluzii

Poate ar trebui să scriu un articol separat despre sfârșitul sabbaticalului, despre tot ce a însemnat el. E greu de descris în cuvinte tot ce am simțit prin diverse locuri și toate lucrurile la care m-am gândit. Mi-a plăcut enorm, m-am încărcat de o groază de lucruri bune și cred că m-am mai „rotunjit” ca om între oameni. Mintea cea de pe urmă s-a pus serios în mișcare în ultimul timp și asta e cel mai bun aspect dintre toate.

Mi-am setat chiar ca regulă să fac un astfel de tur în fiecare toamnă a vieții, sper să mă țin de ea. Anul trecut am fost la Roșia Montană, anul ăsta prin secuime, Maramureș și Bucovina. La anul? Timpul aranjează uneori lucrurile bine dacă-l lași și ai încredere în el și, mai ales, în tine.