Când mai plec pe undeva înțeleg cum s-a format omenirea asta, cum au evoluat lucrurile, cum s-au împrăștiat oamenii. Niciodată oamenii nu au putut sta locului și au tot migrat, s-au tot dus, au tot căutat ceva ce de multe ori nici nu puteau defini sau articula concret. De mii de ani ne-am răspândit încolo și încoace, împingând tot mai mult limitele confortului sau căutându-l, părăsind și îmbrățișând mereu alte locuri, alt acasă. Nu trebuie musai să studiezi istoria omenirii ca să fii fascinat de asta, ci e de ajuns ca pur și simplu să te uiți în urma neamului tău ca să vezi cum s-au deplasat și cum s-au stabilit generațiile de dinaintea ta.

Săptămâna trecută am fost la Brașov și într-una din zile m-am hotărât să urc pe Tâmpa. Am fost de multe ori în Brașov, dar nu mai urcasem acolo niciodată, nu știu de ce. M-am echipat și-am luat-o la pas pe traseul mai lung, mai ocolitor până în vârf. Văzusem fotografii, dar realitatea îți taie răsuflarea, priveliștea de acolo e incredibilă. Am urmărit străzile și oamenii, am studiat casele, mi-am chinuit ochii studiind liniile munților și am avut aceeași senzație ca atunci când am zburat peste Roma. Am stat cocoțat pe bolovani și ziduri până după apus, nu m-am putut dezlipi de acolo până nu mi-au intrat toate hăurile alea în suflet.

Sunt dependent de diferența de altitudine. Probabil m-am obișnuit din copilărie și acum nu mai pot sta departe de asta, mă apucă depresia dacă trece prea mult timp fără să schimb aerul, fără să ard câteva curbe de nivel, fără să privesc în tihnă de undeva de sus. Sub orice formă aș călători, cu casa în spate sau nu, îmi face bine să mă car mereu mai sus, către sălbăticie, către sunetul natural al vântului, către libertate cumva.

M-am simțit la fel de bine ca atunci în Sighișoara. Sau atunci în Turda. Sau atunci în munții Buzăului. Sau atunci prin Maramureș. Urcă pe o colină și stai acolo.