/ CROATIA

Cum mi-a dispărut mașina-n Croația

Ce, credeai că totul e numai lapte și miere și ia uite ce frumos o arde Claudiu vara asta? Nu. Se mai întâmplă și lucruri neprevăzute și inițial nedorite.

Ajunsesem pe-un drum frumos din Zagreb în Split, un orășel mic pe o peninsulă de pe coasta croată a Adriaticii. Afară seară frumoasă, noi obosiți și înfometați – dăm să mergem la un Billa să luăm ceva de-ale gurii. Înfigem mașinile-ntr-o parcare și ne grăbim să terminăm și cu asta, să mergem să mâncăm și să dormim. Am mers în Billa, un supermarket frumos în care vedeai elementele vechi ale clădirii, niște coloane împodobite de cine știe ce arhitect vechi, niște podele de sticlă și rafturi cu ce-ți trebuie. Luăm mâncare, luăm băutură, ne mai amuzăm la casă și-o luăm iar cu plasele-n mână pe străduțele înguste ale acestui orășel deasupra căruia zburau haotic pescăruși neimpresionați.

Ajung în parcare. Ia mașina de unde nu-i. Nu-i și nu-i. Mă uit bine prin zonă, poate-am greșit strada. Mă bufnește un surâs, ha ha, funny, nu-i asta strada, ce m-am speriat. Văd ușa băncii din față, BRD cred că era, aceeași pe care o văzusem și când am plecat de lângă mașină. Atunci am realizat că rahatul s-a întâmplat: mașina plecase sub o formă sau alta la plimbare. Nu stătusem mult la Billa, cineva s-a mișcat super repede și m-a deposedat de bunul cel mai de preț pe care-l aveam la mine în momentul ăla.

Atunci când ți se întâmplă beleaua asta nu ai decât două gânduri:

  • au furat-o niște necunoscuți
  • au furat-o niște cunoscuți

Încercând să-mi dau seama pe ce lume mă aflam și dacă nu cumva ajunsesem la hostel și adormisem pe brațele unui coșmar, văd niște băieți uitându-se curios la mine și o mașină de ridicat mașini care-l ardea pe încă un nefericit. Atunci m-am liniștit, dacă pot spune așa, cineva știa unde e mașina mea. Numai că s-a dovedit că exista o barieră uriașă între deposedat și deposedanți: ei nu vorbeau engleză. Pentru că are sens să ridici mașina unor turiști fără să știi o boabă de limbă internațională, nu?

Prin semne și fâstâceli băieții mi-au facilitat discuția la telefon cu un fel de polițist de-al lor care se afla în zona unde mașina mea fusese pusă la somn forțat. Tot prin semne și fâstâceli am conchis că o să mergem cu ei, eu și Elena (care mi-a fost de mare ajutor), acolo unde mașinile nefericiților merg fără voia lor. Și așa am ajuns să ne plimbăm prin Split cu matahala de mașină care ridica mașini. Super senzație neașteptată. Eu fierbeam și mă forțam să nu explodez, băieții încep să ne zică de ee, Hagii, Mutuu (fac semnul de tras pe nas), ne-amuzăm și noi că n-aveam altceva mai bun de făcut. Ăsta e comicul situației, trebuie să te bucuri de el, ăsta e prezentul, ia-l în brațe că oricum te ia el.

Ajunși acolo îl cunoaștem pe interlocutorul meu cu care vorbisem mai devreme. Omul știa engleză, ne-am înțeles cu el. N-aveam voie să parchez acolo, cică erau locuri de handicapați. Și ca să fie și mai grav, nici măcar nu aveam voie să intru în perimetrul centrului orașului cu numărul ăla urât de Buzău. A fost binevoitor și ne-a făcut o reducere. Am experimentat pentru a doua oară o bucurie dubioasă, aaa, ce bine, am reducere la amendă, yeee, după ce mă bucurasem că nu mi-au fost furată mașina. Vorbim, discutăm, frumoselegantcâtdecât, ne cunoaștem mai bine cum s-ar zice. Ne hotărâm la 80E față de mai mult în mod normal, mi se schimbă numele în Klaudio Konstantin, ceva exotic cu care m-aș putea obișnui. I-aș da cu niște tzatziki numelui de familie și-ar ieși Konstantinos, să fie treaba serioasă. Facem schimb de buletin și de nume și ne hotărâm că poate ținem legătura pe Facebook cu omul. Da, nimic anormal pentru seara aia, totul mergea așa cum ar fi trebuit.

Ne-am despărțit cu greu, am scăpat, am luat mașina și ne-am croit drum către hostel. Cerul era primitor, căzuse peste noi de de-abia se mai vedea drumul în noaptea orașului Split. Am găsit o parcare mai în afara centrului care nu părea să aibă nicio legătură cu handicapații. Am lipit-o de-un copac ca să fie bine, să nu fie rău și aia a fost. Am orbecăit puțin după hostel, am ajuns, am făcut baie, am mâncat mâncare gătită, am dormit bine după cele câteva nopți de cort de la festivalul umed din Zagreb.

Cu toate că e un oraș frumușel, Split mi-a apărut ca un arici furios care nu doar că se face ghem dacă te-apropii, ci-ți sare și în față ca să te alunge și să-ți arate cine-i șeful. A doua zi am ieșit pe faleză să vedem marea și să bem bere pe-un petic de iarbă. Ieșitul din Split a fost iar groaznic, am greșit drumul de o groază de ori, ne-am învârtit și zăpăcit până ne-am pierdut de cealaltă mașină, lucru care s-a mai repetat în timpul excursiei. Așa-i când n-ai GPS sau ai unul care te bagă ocazional în bălării. Mai ales dacă ești amețit ca mine și indicatoarele existente nu-ți sar la timp în ochi.

Ca întotdeauna, totul e bine când se termină cu bine, chiar dacă drumul până acolo e stâlcit, cu suișuri și coborâșuri și peripeții. Acum pot zice că am experimentat și partea cu ridicatul mașinii și chiar pot fi mândru, am făcut-o mai ieftin ca-n București. A fost bine până la urmă, mai târziu o să-mi amintesc cu plăcere de toate astea și-o să mă amuz. The way it should be.

Marea de lângă Split, Croația